Legea islamica (sharia), prezentare generala



Conceptul de “drept islamic” (şaria) nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi şi de practici juridice; sfera sa este mult mai largă, extinzându-se şi în domeniul prescripţiilor etice, de comportare socială, de igienă chiar, şi bineînţeles, de ritual religios. Şaria nu este legea reală, ci legea ideală; “semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege, la drept, ci adeseori este mai amplă, apropiindu-se de sensul de “revelaţie”. Ca atare, acest ansamblu de norme, de prescripţii, este stabilit în primul rând în textul Coranului; a fost completat pe baza tradiţiilor hadit, iar în perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat şi enunţat în principiile de jurisprudenţă ale diferitelor şcoli de drept (azi aceste şcoli sunt în număr de patru).
          Fără a avea la bază o concepţie juridică organică, fără o riguroasă sistematizare şi fără a fi în mod uniform în toate ţările Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme, enunţuri şi prevederi în materie penală, de organizare a vieţii de familie, a dreptului de proprietate şi a tranzacţiilor comerciale.
Codul penal nu avea la bază o concepţie de ansamblu, ci cuprindea fie reglementări bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi, empiric şi în funcţie de împrejurări. De pildă, rebeliunea şi orice act care tulbura ordinea publică puteau fi pedepsite în mod cu totul arbitrar. Pedepsele pentru delictele minore erau lăsate la aprecierea judecătorului, a prefectului poliţiei sau a muhtasibului. Omuciderea sau rănirea voluntară dădeau familiei victimei dreptul la răzbunare, conform “legii talionului” (dintotdeauna funcţionând în Arabia, şi admisă de Coran, II, 173), dar – spre deosebire de obiceiul consacrat în societatea arabă preislamică – vendeta putea lovi numai pe cel vinovat, nu şi pe orice membru al familiei sau tribului său. Pe de altă parte, actul de răzbunare putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei, dreptul islamic căuta să înlocuiască vendeta prin plata unui preţ de răscumpărare (diya) – dar numai pentru primul omor, nu şi în cazul de recidivă; căci Coranul recomanda să faci binele în locul răului (XXIII, 98; XLI, 34), promiţând celui ce iartă fericirea raiului (II, 128).

WIKI: LINK:
O bună ilustrare a faptului că Șaria există și se impune ca unic izvor care alimentează legislația din toate țările de religie islamică, este, de exemplu, documentul numit "Declarația de la Cairo", inspirat de Universitatea Islamică Al Azhar și adoptată în august 1990 de către reprezentanții oficiali ai tuturor statelor musulmane ale lumii, grupați în organismul numit "Organizația Conferinței Islamice". Poziția lumii musulmane referitoare la drepturile fundamentale ale omului este una de respingere, deoarece articolul 24 al documentului precizează : "Toate drepturile și libertațile stipulate în această declarație sunt subordonate legii islamice Șaria" iar articolul 25 adaugă: "Șaria este unica sursă de referință pentru interpretarea sau clarificarea oricărui articol al acestei declarații" ceeace în mod practic, este incompatibil cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, care stipulează, printre multe alte precizări contrare Șariei, libertatea deplină de a crede sau de a nu crede într-o divinitate, egalitatea între toți credincioșii de orice religie, precum și între credincioși și necredincioși, egalitatea între bărbați și femei, ș.a.

          Dreptul de proprietate era recunoscut tuturor (cu excepţia sclavilor), – bărbaţi sau femei, musulmani sau nemusulmani. O serie de prescripţii însă îi limitau exercitarea efectivă. Astfel erau dispoziţiile formulate extrem de minuţios care reglementau condiţiile moştenirii şi care vizau în mod special protejarea femeilor şi a anumitor categorii de moştenitori. În orice caz, testatorul nu putea dispune liber prin testament decât de cel mult o treime din cuantumul succesiunii; restul era supus, inderogabil, unor foarte precise şi detaliate partajări. Orice testament – şi orice act de proprietate – trebuia să fie încheiat în prezenţa a doi martori. O prevedere, probabil de origine persană: furtul se pedepsea cu tăierea mâinii drepte; iar tâlhăria, cu moartea (Coran, V, 42). Împrumutul cu dobândă este interzis expres, în repetate rânduri, de prescripţiile coranice (II, 276). O inovaţie juridică cu totul originală o constituia recomandarea de constituire (printr-un act scris, irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care să servească drept sursă de întreţinere a unei fundaţii pioase, filantropice, fie cu caracter religios, fie de utilitate publică, administrată de cadiu, – şi ale cărei venituri rămâneau, pentru un timp, unor membri ai familiei fondatorului.

WIKI: Șaria acoperă toate aspectele vieții, de la guvernarea unei țări sau teritoriu (sfera politică) până la viața cea mai intimă a individului (sfera privată), trecând prin viața comunităților și organizarea lor (sfera socială). Șaria a fost inițial unica sursă dreptului tuturor țărilor arabe și musulmane. Ulterior, evoluția istorică, tehnologică și politică a necesitat introducerea multor legi sau aspecte juridice diferite de Șaria, ale cărei prescrieri datează de acum mai bine de un mileniu, fiind adaptate societăților și tehnologiilor de atunci. Reformele lui Mustafa Kemal Atatürk, constituțiile, mai ales cele de orientare așa-zis laică (guvernele baasiste din Siria și Irak, de exemplu, sau statele o perioadă declarate "socialiste" ale Magrebului), au secularizat în parte legislația, dar, între timp, juriștii religioși, în frunte cu cei de la Universitatea Islamică Al Azhar din Cairo (Egipt) și cu cei din Iran pentru șiiți, au făcut un efort considerabil pentru a adapta Șaria lumii moderne, transformând-o într-un instrument de luptă ideologică și politică împotriva secularizării. Eforturile lor (cuvântul Djihad înseamnă exact "efort" mai degrabă decât "război sfânt" cum este adesea tradus) au determinat întoarcerea multor țări cu majoritate musulmană, dacă nu direct la Șaria, cel puțin la reintroducerea precizărilor izvorâte din Șaria în legislație.

          Şi tranzacţiile comerciale erau foarte riguros reglementate, căci prescripţiile religioase islamice impuneau o corectitudine desăvârşită. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare trebuiau specificate, clar şi exact, natura şi starea obiectului vândut. Legea islamică nu intervenea direct în viaţa economică, în stabilirea sau în controlul preţurilor, – dar interzicea acapararea mărfurilor în scop de speculă.

Comentarii